User:MeDeeA BeLLa

SOCIETATEA CULTURALA SI LITERARA "JUNIMEA"

“Principiul fundamental al tuturor lucrarilor d-lui Maiorescu este, dupa cate stim noi, nationalitatea in marginile adevarului. Mai corect: ceea ce-i neadevarat nu devine adevarat prin imprejurarea ca-i national” (M. Eminescu, “Nationalii si cosmopolitii”-1871)

Societatea “Junimea” a fost intemeiata la Iasi de catre Titu Maiorescu, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Petre P. Carp si Iacob Negruzzi, cinci tineri care studiasera in strainatate, trecandu-si doctoratul sau licenta in litere, filosofie, ori drept. Pe acesti intelectuali ii lega elanul tineretii, temeinicia studiilor si dorinta de a contribui la modernizarea statului roman dupa unirea Tarii Romanesti cu Moldova. Constituirea societatii “Junimea” la Iasi a avut loc intr-un moment favorabil reluarii activitatii literare si culturale dupa Unirea din 1859. Orasul Bucuresti devenise, prin forta imprejurarilor, centrul politic, in timp ce Iasiul continua sa ramana cel mai important centru cultural. La Iasi aparusera revistele “Dacia literara”, “Propasirea”, “Romania literara”, “Steaua Dunarii”. In paginile acestora fusesera formulate critici la adresa directiei false, date de o parte din scriitori: latinizarea, “frantuzirea” sau italienizarea limbii romane, imitarea servila a operelor literare straine. Imprejurarile in care a luat fiinta “ Junimea” sunt prezentate pe larg de catre Iacob Negruzzi, unul dintre fondatori, secretar perpetuu al Societatii si redactorul “Convorbirilor literare”(revista infiintata in 1867). Titu Maiorescu, asteptat cu nerabdare de Negruzzi, se intoarce de la Berlin spre sfarsitul anului 1863. Dupa mai multe convorbiri amicale in cadrul acestei grupari de tineri intelectuali s-au hotarat sa se tina o serie de conferinte pe teme educative, literare, economice in unul din saloanele Universitatii. Dintre toate expunerile, cele ale lui Titu Maiorescu s-au bucurat de o larga audienta si de o binemeritata apreciere din partea participantilor. Fondatorii “Junimii” se adunau si discutau diferite probleme. Intrunirile aveau loc saptamanal, vinerea, la ora opt seara, in casa lui Maiorescu sau in cea a lui Vasile Pogor. Dupa ce se citea posta redactiei se trecea la lectura compunerilor originale:proza sau poezie, dupa care se purtau discutii generale si se stabileau principii. Piesele de teatru si mai ales studiile istorice, prezentate de catre A.D.Xenopol si V.Burla erau “gustate” mai putin la “Junimea” in perioada ieseana. “Junimea” a fost deci o adunare privata de iubitori ai literaturii, stiintei si artei. In viata societatii “Junimea” se disting cateva etape: etapa ieseana(1863-1874) are un pronuntat caracter polemic si se manifesta in trei directii: limba, literatura si cultura. In aceasta perioada se elaboreaza principiile sociale si estetice ale junimismului. Tot acum se impune necesitatea educarii publicului prin asa-numitele <<prelectiuni populare>>. Organizate pe diferite teme, in diverse cicluri sistematice si tinute intr-o forma academica, ele au avut drept scop educarea publicului care sa inteleaga cultura ca factor de progres si moralitate. Cea de-a doua etapa, ce dureaza din 1874 pana in 1885(cu desfasurarea sedintelor “Junimii” la Bucuresti, dar a activitatii revistei la Iasi), este o etapa de consolidare, in sensul ca in aceasta perioada se afirma reprezentantii <<directiei noi>> in poezia si proza romana: Eminescu, Caragiale, Creanga, Slavici. Este o perioada in care se diminueaza teoretizarea criticismului in favoarea judecatilor de valoare. Acum sunt elaborate studiile esentiale prin care Titu Maiorescu se impune ca autentic intemeietor al criticii noastre literare moderne, fara insa a neglija preocuparile din domeniul civilizatiei, dar mai ales din domeniul limbii literare, necesare si pentru ca in 1860 se trecuse de la alfabetul chirilic la cel latin. Etapa a treia(bucuresteana) incepe din 1885, cand este mutata la Bucuresti revista “Convorbiri literare” si intreaga societate “Junimea”. Aceasta perioada are un caracter preponderent universitar, prin cercetarile istorice si filosofice. Aparitia revistei se prelungeste pana in 1944 dar cu toate acestea ea nu va mai atinge gradul de popularitate din primii 20 de ani.

REVISTA „CONVORBIRI LITERARE”

La inceputul anului 1867, Societatea literara „Junimea” decide infiintarea revistei prin care sa se adreseze unui cerc mai larg de iubitori ai stiintei si literaturii. In articolul-program al primului numar din 1 martie 1867, Maiorescu constata ca „miscarea literara, sustinuta mai inainte cu mult succes de foile literare atat de cunoscute si de pretuite a incetat cu totul” . Cauza: „cand vorbesc pasiunile politice, arta si stiinta isi ascund producerile lor mai linistite”. Dupa reformele lui Cuza, cand „politica a luat o cale mai statornica”, Maiorescu observa „ reinceperea ocupatiunilor literare”. Ideile programatice ale „Convorbirilor literare” nu erau cu totul noi, reamintind de „Introductia” lui M. Kogalniceanu la „Dacia literara” din 1840. Maiorescu considera ca literatura fiind produsul imaginatiei nu trebuie confundata cu politica, produsul ratiunii. Ideologia „Convorbirilor literare” este orientata in primele doua decenii ale secolului al XX-lea spre traditionalism pana la confundarea ei cu cea a „Samanatorului”, condus de Nicolae Iorga. Dupa primul razboi mondial, sfera de preocupari a „Convorbirilor literare” se largeste de la antropogeografie, arheologie, arta, critica, estetica, filosofie, folclor pana la matematica, medicina, morala, muzeografie, numismatica, pedagogie, educatie etc. Reprezentand momentul consolidarii spiritului critic in cultura romana, al disocierii valorilor estetice de cele etnice si etice, disociere ce a permis afirmarea plenara a clasicilor literaturii nationale, „Convorbirile literare” „ilustreaza maturitatea culturii romane, stadiul in care viata intelectuala incepe sa devina constienta de sine insasi prin afirmarea principiului calitatii in productia stiintifica si artistica” . Printre cei care au activat in cadrul Societatii si au publicat in revista se numara: Titu Maiorescu si studiile sale; Alecu Russo („Amintiri”, „Cugetari”); V.Alecsandri cu comedile si cantecele sale comice; Costache Negruzzi („Scrisori”); M.Eminescu; Ion Creanga („Soacra cu trei nurori”, „Amintiri din copilarie”); I.Slavici („Novele din popor”); comediile lui I.L.Caragiale („O noapte furtunoasa”, „O scrisoare pierduta”, „D-ale carnavalului”); Bolintineanu; Duiliu Zamfirescu; Al.Bratescu-Voinesti; M.Sadoveanu; G.Cosbuc; Lucian Blaga („Intelectualismul in filosofie”); Mircea Florian („Inceputurile filosofice ale lui Titu Maiorescu”); A.D.Xenopol („O privire retrospectiva asupra <<Convorbirilor literare>>”); la proza stiintifica erau citati pentru studiile lor: A.I.Odobescu („Bazele unei literaturi originale”), economistii Ion Strat si Dionisie Pop Martian, filologii Burla, Lambrior, P.P.Carp, G.Panu(pentru studiile istoriografice), St. Vargolici(pentru studiile de literatura universala si critica);

INFLUENTA CRITICULUI TITU MAIORESCU IN CULTURA ROMANA

Titu Maiorescu a avut un rol definitoriu in cadrul societati „ Junimea”, impunandu-se ca adevaratul ei conducator, iar in cadrul epocii, drept un indrumator cultural si literar. Domeniile de manifestare a spiritului critic maiorescian sunt numeroase: literatura, limba romana, cultura, estetica, filosofia. Studiile sale sunt de o importanta majora pentru literatura romana.

In 1867, Maiorescu publica studiul „O cercetare critica asupra poeziei de la 1867”. Din ratiuni metodologice, criticul isi imparte studiul in doua capitole: „Conditiunea materiala a poeziei” si „Conditiunea ideala a poeziei”. In conceptia criticului, spre deosebire de stiinta, care este chemata sa exprime adevarul, „poezia este arta de a pune fantezia in miscare prin cuvinte”, frumosul fiind „ideea manifestata in materie sensibila”. „Poezia, ca toate artele este chemata sa exprime frumosul; in deosebire de stiinta, care se ocupa de adevar. Cea dintai si cea mai mare diferenta intre adevar si frumos este ca adevarul cuprinde numai idei, pe cand frumosul cuprinde idei manifestate in materie sensibila” . De aceea, poezia trebuie sa aiba doua <<conditiuni>>: una ”materiala” realizata prin cuvinte ca „organ de comunicare”-figuri de stil, tropi, licente poetice, expresivitate, poetul trebuind sa aleaga pentru indeplinirea conditiunii materiale „cuvantul cel mai putin abstract”, iar cealalta, „ideala” are in vedere sentimente si pasiuni exprimate, caci „ideea sau obiectul exprimat prin poezie este intotdeauna un simtamant sau o pasiune, si niciodata o cugetare exclusiv intelectuala[...]. Prin urmare iubirea, ura, tristetea, bucuria, disperarea, mania etc. sunt obiecte poetice; invatatura, preceptele morale, politica etc. sunt obiecte ale stiintei, si niciodata ale artelor” . Materialul sensibil al poeziei consta in imaginile artistice create in mintea cititorului. Obligatia poetului, spre deosebire de aceea a omului de stiinta, care sustine adevarul, este de a se expune in fata cititorului, prin intermediul limbajului figurativ.

Tot in 1867, Maiorescu publica studiul „ Asupra poeziei noastre populare” in care sustine culegerea de folclor a lui Alecsandri din 1852. Maiorescu considera aceasta culegere drept „o comoara de adevarata poezie si totodata de limba sanatoasa, de notite caracteristice asupra datinilor sociale, si, cu un cuvant asupra vietii poporului roman” . In felul acesta, Maiorescu propune poezia populara drept model pentru literatura culta, deoarece in ea exista „cea mai adanca simtire”.

In 1868, apare studiul „In contra directie de astazi in cultura romana” in care este formulata teoria <<formelor fara fond>>. Maiorescu se revolta aici impotriva „vitiului” existent in epoca, de a imprumuta forme ale culturii apusene fara a le adapta conditiilor existente: „Vitiul radical in toata directia de astazi a culturei noastre este neadevarul [...], neadevar in aspirari, neadevar in politica, neadevar in poezie, neadevar in gramatica, neadevar in toate formele de manifestare a spiritului public” . Lipsa institutiilor sau a experientei in domeniul cultural, politic si chiar artistic, pe care sa se aseze aceste forme, face nula incercarea de a contemporaneiza cultura romana cu cea occidentala. Exista sanse de corectare a acestei tendinte numai daca se iau masuri impotriva ei, prin descurajarea mediocritatilor si a „formelor fara fond”. Institutiile fiind cele care corecteaza mentalitatile, „este mai bine sa nu facem o scoala deloc decat sa facem o scoala rea [...]; mai bine sa nu facem deloc academii, cu sectiunile lor, cu sedinte solemne, cu discursurile de receptiune, cu analele pentru elaborate decat sa le facem toate aceste fara maturitatea stiintifica ce singura le da ratiunea de a fi” . Maiorescu nu este impotriva preluarii formelor culturale din exterior. Acestea trebuie insa adaptate la specificul national si anticipate de crearea fondului. („Caci fara cultura poate inca trai un popor cu nadejdea ca la momentul firesc al dezvoltarii sale se va ivi si aceasta forma binefacatoare a vietii omenesti; dar cu o cultura falsa nu poate trai un popor, si daca staruieste in ea, atunci da un exemplu mai mult vechea lege a istoriei: ca in lupta intre civilizarea adevarata si intre o natiune rezistenta se nimiceste natiunea, dar niciodata adevarul” ).

„Directia noua in poezia si proza romaneasca”, lucrare publicata in 1872, aduce in discutie literatura care „se caracterizeaza prin simtamantul natural, prin adevar, prin intelegerea ideilor, ce omenirea intreaga le datoreste civilizatiei apusene si totodata prin prestarea si chiar accentuarea elementului national” . Ca reprezentanti de frunte ai „directiei noi” sunt considerati pentru poezie Alecsandri si Eminescu, „poet in toata puterea cuvantului”, iar pentru proza Odobescu, Slavici, Negruzzi etc. Studiul din 1885, „Comediile d-lui Caragiale”, trateaza tema moralitatii in arta si a inaltarii impersonale, pornind de la moralitatea in raport cu opera comica a lui Caragiale: „Lucrarea d-lui Caragiale este originala; comediile sale pun pe scena cateva tipuri din viata noastra sociala de astazi si le dezvolta cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul infatisatii lor in situatiile anume alese de autor” . Maiorescu combate prin acest studiu criticile care respinsesera comediile lui Caragiale pe motiv ca ar fi imorale. Arta este moralizatoare prin ea insasi, nu prin ideile promovate-este ideea esentiala din studiul lui Maiorescu. Atata timp cat operele lui Caragiale au in centru personaje, tipuri imprumutate din viata sociala, din viata reala, ele nu au cum sa fie imorale. Mai mult de atat, in conceptia lui Maiorescu, „indaratul oricarei comedii se ascunde o tragedie” . „Comediile d-lui Caragiale [...], sunt plante adevarate, fie tufis, fie fire de iarba, si daca au viata lor organica, vor avea si puterea de a trai” .

Studiul din 1889, „Eminescu si poeziile lui”, defineste totodata profilul geniului in general si personalitatea lui Eminescu: „Ce a fost si ce a devenit Eminescu este rezultatul geniului sau innascut, care era prea puternic in a sa proprie fiinta incat sa-l fi abatut vreun contact cu lumea de la drumul sau firesc” . Patrunzand trasaturile personalitatii eminesciene, Titu Maiorescu remarca „o asa de covarsitoare inteligenta, ajutata de o memorie careia nimic din cele ce-si intiparise vreodata nu-i mai scapa” , „neobosita lui staruinta de a ceti, de a studia, de a cunoaste” , dar si faptul ca marele poet a fost „un om al timpului modern, cultura lui individuala sta la nivelul culturii europene de astazi” , un poet in toata puterea cuvantului”. Maiorescu a mai postulat ca „acesta a fost Eminescu, aceasta a fost opera lui. Pe cat se poate omeneste prevedea, literatura poetica romana va incepe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului, si forma limbei nationale, care si-a gasit in poetul Eminescu cea mai frumoasa infaptuire pana astazi, va fi punctul de plecare pentru toata dezvoltarea viitoare a vestmantului cugetarii romanesti” .

Vizand limba romana, teoria <<formelor fara fond>> are proiectii si in alte studii precum: „Despre scrierea limbei romane”(1866), „Limba romana in jurnalele din Austria”(1868), „Betia de cuvinte”(1873), „Neologismele”(1881). Maiorescu sustine in aceste alfabetul latin si principiul ortografiei fonetice(impuse de Academie in 1881), imbogatirea vocabularului cu neologisme, dar fara exagerari, si combate bombasticismele, etimologismele, se manifesta impotriva stricatorilor de limba, ridiculizeaza „betia de cuvinte”. Filosof, critic literar, estetician, Titu Maiorescu a fost una dintre cele mai importante personalitati ale culturii romane.